A mai inceput o zi frumoasa de toamna, imi pare rau ca stau in spatele geamului de la birou si nu ma bucur de ea. Nu as putea totusi sa fac asta pentru ca ma simt lipsit de orice chef de a mai simti mangaierea soarelui…adierea vantului…nu am puterea decat sa asist la trecerea ireversibila a timpului…cati ani au trecut si cat de repede, a fost mult prea grabit cu mine. Ma simt inchis intr-o lume ciudata, ingusta care exercita o presiune mare asupra mea. Ce sa fac si cat de repede sa fac? …pentru ca am ceva de facut nu ma mai pot complace in situatia asta, am de ales desi este foarte greu si poate cineva care a trecut prin asa ceva poate intelege. Ascultam de dimineata, la cafea, Will Smith “Just the two of us” si ma intrebam daca vor intelege, sper ca vor intelege candva…si ma vor ierta, daca este ceva de iertat. Ma simt lipsit de fond, sunt doar o forma care asteapta solutia salvatoare, care va face ca totul sa fie bine, nu chiar totul, vreau sa fac ce trebuie pentru persoanele pe care le iubesc. Imi cer scuze si in fata ta pentru ca te fac sa suferi, cel mai rau imi pare pentru ca sufera anumite persoane care, desi nu cunosc situatia sau nu ma cunosc ne damneaza deja dragostea, sansa noastra de a fii fericiti. Nu vreau sa pierd sansa la o viata fericita! Militez pentru trairea sentimentelor, depasirea barierelor, un strop de egoism pentru a face tot ce ne sta in putinta sa fim fericiti si sa ne bucuram de micile minuni ale vietii. M-am saturat de indiferenta, am nevoie de afectiune ca de aer dar nu am auzit decat “termina cu prostiile, te poti da jos de pe norisorul ala oricand, te astept pe pamant”, acela a fost momentul in care m-a pierdut definitiv, am stiut ca nu mai simte nimic. Teoretic, sunt singur de 17 luni de zile, practic, de 7 luni…traiesc o frumoasa poveste de dragoste, langa o femeie deosebita, un "buchet" de gingasie, frumusete, determinare, sexualitate, inteligenta, pe care nu vreau sa o pierd.
